Nu vreau ca prin atitudinea mea sa pretuiesc lucrurile care nu mai sunt mai mult decat pe cele care sunt. Nu mi-e teama sa pierd lucruri sau oameni. Nu mi-e teama sa ma pierd nici pe mine. Nu incerc sa schimb decat lucrurile care pot fi schimbate. Imi arat vulnerabilitatile ca pe niste puncte care pot fi exploatate pentruca sunt gata sa ies din zona de confort si sa le confrunt. Nu ca nu mi-ar fi teama... Mi-e teama sa pierd prieteni, mi-e teama sa ma confrunt cu mine... mi-e teama sa imi exprim sentimentele... mi-e teama pana si de necunoscut, insa, de ce nu l-as confrunta atata timp cat am o singura sansa sa castig, in cele din urma experienta care e de o incontestabila valoare. Sunt lucruri care ma iau prin surprindere, sunt lucruri pe care nu sunt pregatita sa le infrunt, sunt decizii pe care nu sunt pregatita sa le iau. Dar in ciuda tuturor acestora, daca e nevoie sa apelez la una dintre acestea, sunt pe deplin hotarata sa infrunt situatia, pentruca nu am dreptul sa renut.
Vreau sa imi apreciez prietenii atata timp cat acestia sunt langa mine, vreau sa imi iubesc vecinii si ei sa stie asta, vreau sa pretuiesc oamenii atata timp cat sunt langa mine. Nu vreau sa stiu cat de extraordinare ar fi putut sa fie lucrurile, ci vreau sa stiu ce pot sa fac din ce am. Nu vreau sa visez cu ochii deschisi, ci prefer sa imi definesc un plan strategic si sa il urmez. Vreau sa fiu ceea ce nu am crezut niciodata ca pot fi.
Nu sunt solidara si nu plang lucrurile care nu mai sunt. Nu iert situatii, ci iert oameni. Nu iubesc sa fiu, ci iubesc sa devin. Ceea ce sunt, nu este ceea ce am fost, nici ceea ce voi fi. Si ceea ce sunt poarta amprenta unui Creator maret. Nu mi-e frica de moarte, as confrunta-o bucuros si chiar i-as trece pragul cu placere, dar este mai de folos sa raman.
Nu exista tragedie mai mare decat aceea de a accepta ca ceea ce s-a intamplat este intr-adevar o tragedie. Nu cred ca se ridica astfel nimic la nivel de tragedie. Fiecare faliment este o oportunitate de a incerca din nou, de a deveni mai puternic. Vreau sa cresc. No sa ma dau batuta... si asa cum strigam din fundul prapastiei ca ma voi ridica intr-o zi, desi parea imposibil, desi parea haul prea negru si prapastia parea ca nu are fund, desi parea ca eram acoperita in cenusa, desi universal meu se prabusise si in urma au ramas doar ramasite… iata ca fiecare prabusire lasa loc unei ridicari cu atat mai mari cu cat mai imposibila ar parea aceasta.
Nu cred ca sunt la cotitura de drum, nu cred ca este momentul sa iau decizii importante si nu cred ca este momentul sa ma dau batuta. Desi inaintea mea, par a sta munti pe care nu pot sa ii trec, desi in fiecare dimineata, atunci cand ma trezesc, cer in disperare putere lui Dumnezeu sa mai traiesc inca o zi, desi fiecare secunda este o lupta pentru a nu ma da batuta si fiecare zambet este un efort considerabil, cred ca pot… cred ca va fi bine, cred ca va trece…
Un singur gand ma bantuie… si acela este ca lupta noastra nu este impotriva materialului, ci impotriva Capeteniilor, Domniilor, Stapanirilor si a Duhurilor Rautatii care sunt in locurile ceresti. O imagine a acestui lucru ma urmareste. Stiu ca sunt vulnerabila, iar fiecare moment de neatentie ma poate costa viata. Nu, nu la viata mea tin, as da-o fericit … insa nu deocamdata nu moartea mea e chemata sa faca ceva maret, ci viata mea; si pe cat de simplu mi-ar parea sa mor, pe atat de greu imi este sa traiesc. Dar nu accept faptul ca as putea sa ma dau batuta, ca as putea sa scriu infrant pe fruntea mea si sa ma opresc din a mai deveni. Nu ceea ce sunt e har, ci faptul ca sunt e har. Muncesc cu un singur scop. Nu vreau sa devin de dragul de a deveni. Nu vreau sa influentez de dragul dea influenta. Nu vreau sa iubesc de dragul de a iubi. Toate acestea sunt raspunsul unei singur tanjiri ale sufletului meu, aceea de a sluji cu tot ceea ce este in mine pe Singurul care merita asta! Oamenii sunt imperfect, nerealisti, subiectivi, suparaciosi, morocanosi si fara perspectiva. M-am obisnuit cu asta… pot sa traiesc cu asta la fel de fericita. Pot sa-I iubesc la fel de mult… poate chiar mai mult… iubesc oamenii cu slabiciuni. Ii iubesc pentru slabiciunile lor, ii iubesc pentruca au curaju sa nu le ascunda, ii iubesc pentruca au curaju sa le infrunte si ii iubesc pentruca au curaju sa le infrunte si pe ale mele. Pentruca au curajul sa ma raneasca, sa imi spuna lucruri care nu imi plac, insa sunt acolo de cate ori imi doresc sa renunt si imi pun sultina in coasta si imi spun`sa nu indraznesti sa te dai batuta, daca e nevoie, de mana te duc, dar nu te las sa te dai batuta!`. Astia sunt oamenii pe care ii iubesc… oameni carora nu le este teama de suferinta mea, nu le este teama sa ma vada in disperare, nu le este teama sa ma vada franta, ci le este teama de un singur lucru, ca as putea sa ma dau batuta! Ii iubesc. Sunt mai pretiosi decat aerul pentru mine, pentruca daca nu ar mai exista aer, ei nu mi-ar da voie sa renunt sa respir. Astia sunt oamenii pentru care as face orice in lume.
Un singur strigat mai ramane in mine, o singura zbatere, o singura nazuinta… Un singur vis, o singura dorinta… Ce sunt, ce voi fi… sa fie ca o tamaie de placut miros in fata Singurului care merita asta, in fata Sinurului care merita intreaga mea inchinare, intregul meu respect, interaga mea viata, frumos inpachetata, cu fundita, pe care sa scrie `Best Of, whith love, for God, Me!`. Intr-adevar as pune o fundita mare si rosie, si as adauga si un trandafir rosu din spinii caruia sa curga sangele unei adanci suferinte care m-a format pentru a deveni `best of`. Un singur gand ma mai insufleteste si imi da aripi… I have seen You in the sanctuary and nothing else could ever satisfy! Dumnezeu si atat este tot ceea ce am nevoie pentru a fi implinita. Nu mi-e teama sa sufar. Nu mi-e teama sa plang. Nu mi-e teama de moarte. Ma tem de lucruri mult mai efemere si mai banale decat atat. Insa nu e o teama care sa ma paralizeze, e o teama care imi spune ca lucrurile nu vor fi usor de infruntat, insa e o teama care imi spune de asemenea ca pot sa fac asta, desi pare imposibil. Cred in lucruri imposibile, insa acestea tradusa ca lucruri temporar inaccesibile. Stiu ca voi duce la indeplinire acest mare proiect scenografic al vietii mele, si voi deveni acest regizor care visez sa devin, stiu ca voi face arbitraj informal si voi amprenta pe vieti pentru totdeauna. Stiu cine sunt si ce am de facut si stiu ca atunci cand nu stiu ce sa fac, este momentul sa astept si voi afla. Cred in mine, cred in cei de langa mine si stiu ca voi reusi daca refuz cu incapatanare sa ma dau batuta!
Daca ma va intreba cineva ce voi face… voi raspunde clar, conctret, simabil `cand?` Nu am planuri generale, ci vreau lucruri specifice, masurabile, stiu ce sa astept de la mine, stiu cum sa ma daptez, stiu cat sa astept de la mine, ma cunosc destul de bine incat sa imi stabilesc obiective pe care le pot atinge. Stiu ce astept de la mine ca om de afaceri, ca femeie si viitoare mama, de la mine ca implicare in biserica, de la mine ca implicare in societate, de la mine in relationare cu oamenii si in relationare cu mine insami. Imi cunosc slabiciunile si punctele tari. Voi ramane in continuare eu, oricat de adanca ar fi groapa, oricat de mult ar trebui sa astept, la oricat de multe usi ar trebui sa bat, voi ramane eu.
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu