Vise pe altar

Vise, scopuri, idealuri… Fiecare le sadim cu atata insufletire, le udam, le sapam, incercam sa le pastram, sa le realizam, sa le aducem la viata din plasmuirea imaginatiei noastre. Faliment dupa faliment dupa faliment…  cladeste-ti realizarile marete pe falimente. Insa ce se intampla atunci cand, realizezi ca visele tale sunt … gresite? Ce se intampla atunci cand vezi ca ti-ai dorit un lucru imposibil de realizat? Ce se intampla atunci cand in viata ta, lucrurile o iau pe un fagas neinteles? Te intrebi de ce… te zbati in propria-ti ipotenta, care nu poate da nastere niciunei plasmuiri a imaginatiei. Nu ajungi nici macar scriitor de mesaje de eroare la Microsoft… te zbati in medioctitate fara sa intelegi ce se intampla cu adevarat… sperand la o  cariera mai mareata… fugind dupa faima, si incercand sa atingi o picatura din realizarile de-o viata a unui om. O imagine nobila… a unui om care incearca… si incearca… si din nou incearca. `Opriti-va copii din goana voastra/ Si stati o clipa sa ne judecam`… iti rasuna din nou si din nou. Mergi pe aceeasi alee si dintr-odata incepi sa intelegi… scopurile tale… scopurile tale… si inlauntrul tau un cutit se invarte necrutator… scopurile sunt ale tale. Doar ale tale. Tu nu esti capabil sa-ti oferi scopurile, nu vrei sa iti pierzi idealurile. Nu, sunt doar ale tale. Le imbratisezi cu amandoua mainile, in timp ce acestea iti gzarie cu indarjire sufletu-ti déjà fragil. De-odata in mintea ta apare ideea de Dumnezeu … ceva simti ca iti scapa printer degete… inlauntru strigi cu disperare, ca o vaduva dupa sotul mort de curand: `scopurile mele! Telurile mele! Idealurile mele! `. Te prabusesti in final sperand ca n-o sa te mai ridici. Sti ca ai ajuns la capatul puterilor. Ultima picatura de putere, de rabdare, de dorinta ti se scurge printer degete. Esti obsit. Ai vrea sa dormi o vesnicie sis a renunti. Cu ultimele puteri, te intorci la altarul care abea mai fumega… Il privesti pierdut si mahnit, ca si cum pana si pietrele cu care l-ai construit ar intelege … Te retragi langa altar si incepi sa rascolesti carbunii care sunt pe stinse. Schiopatand inca, te duci sa aduni inca un lemn din padurea de uscaturi… si inca unul… si inca unul… Dintr-odata, asa cum nu de putine ori Dumnezeu il viziteaza pe Avraam la altar, Dumnezeu iti face o vizita. Te ia de mana, te priveste in ochi, si iti arata unul din cei mai falnici copaci din padure. Te ridici temator, sit e indrepti spre cel mai adanc colt al sufletului tau. Tacere. Acea profunda tacere profunda de care Avraam si Isac au avut parte la urcarea muntelui Moria. Acel copac… Nu, nu acel copac… Pe el scria falnic… vise, scopuri, idealuri…  Apuci cu vitejie toporul si incepi sa-l lovesti. Din transul sar aschii adanci, fiecare lovitura devine din ce in ce mai dureroasa… Iar intr-un final, cu un pocnet de victrie, copacul este rapus, iar tu, stai, zbatandu-te, privind cum falnicele tale idealuri sunt rapuse. Cu vitejie, incepi sa il spulberi bucata cu bucata, si sa il aranjezi frumos, radial, pe altar. Lemnele au inceput sa ia foc.  Intr-un final rasufli usurat privind cum pe altar mocnesc visele tale. Da, le-ai adunat pe toate intr-un manunchi de lemne si acum ard intr-un foc imens. Privesti catre copacul abea taiat.  Observi cum in locul sau, a rasarit un lujer… nu, nu e visul tau, nu e plasmuirea ta de imagnatie. Il privesti pe Dumnezeu in ochi inca odata… Da, ai inteles, e visul Lui.  Doar jertfindu-ti visele pe altar poti implini visul lui Dumnezeu.